Fii o voce pentru cei ce nu au voce

Avortul reprezintă un colț întunecat din istoria poporului român. România este a doua țară din lume în ceea ce privește mărimea raportului avorturi/populație existentă. În România, media națională este de trei avorturi în viața unei femei, pe când în țările occidentale este de cel mult un avort. Până în 1936, când a fost adoptat un nou Cod Penal, România a funcționat după cel emis prima dată sub Alexandru Ioan Cuza în 1864. Acesta din urmă avea prevederi împrumutate din Codul Penal Francez și Codul Penal Prusian. La articolul 246, avortul era pedepsit cu închisoarea atât pentru persoana gravidă, cât și pentru medicii, moașele sau alți specialiști care acceptau să facă avort. Oricine ar fi ajutat o altă persoană să facă avort prin orice mijloc disponibil putea fi acuzat sub Codul Penal și trimis la închisoare. în Codul Penal din 1936, ca urmare a presiunilor din partea mișcării feministe și a  Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române, avortul terapeutic cât și cel în caz de malformații ale fătului au fost legalizate. Cu toate acestea, avortul voluntar a rămas ilegal, cu pedepse de 3-5 ani pentru oricine provoca avortul și de 7-10 ani, în caz că avortul determina moartea persoanei gravide. În perioada 1957-1966 România a ascultat ordinele URSS iar pe 25 septembrie 1957 a fost legalizat avortul prin Decretul 463. Avortul putea fi realizat și din motive socio-economice sau în cazul unei sarcini nedorite. În toamna anului 1966, Ceaușescu abrogă decretul 463 și emite decretul 770 pe 1 octombrie, care interzicea avorturile cu câteva excepții, situație care a durat până în decembrie 1989. După 1958, când a fost legalizat, și până în prezent, incidența avortului a fost mai mare decât în țările occidentale, indiferent de regimul politic al României sau de regimul legal al avortului! Iată câteva cifre: 7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);  7.298.402 avorturi legale în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);  8.139.582 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2020 (30 ani). România este a doua țară din lume în ceea ce privește mărimea raportului avorturi/populație existentă după Rusia; în România, media națională este de trei avorturi în viața unei femei, pe când în țările occidentale este de cel mult un avort. Foarte important de reținut este faptul că statisticile nu includ avorturile făcute în clinicile private și în unele spitale de stat care nu raportează datele, avorturile medicamentoase, avorturile făcute de românii plecați la muncă în străinătate (majoritatea aflați la vârstă fertilă), avorturi ilegale, situațiile în care se fac avorturi la cerere dar se consemnează că sunt chiuretaje la sarcini oprite din evoluție. Înregistrarea acestora îi statisticile oficiale probabil ar duce la evidențierea unui număr dublu de avorturi față de cel oficial. În decembrie 1989, românii și-au căpătat libertatea mult dorită cu preț de sânge. Sângele vărsat nu s-a oprit doar la victimele revoluției și ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, România a parafat această libertate cu prețul de sânge al celor peste 1.000.000 de copii avortați pe parcursul anului 1990. Gail Kligman spune în lucrarea sa din 1992 că “Revoluția de la 1989 a eliberat trupurile majorității femeilor din strânsoarea dură a statului patriarhalist și le-a acordat din nou un control de bază, chiar dacă minim, asupra vieții lor” (G. Kligman (1992). „Abortion and International Adoption in Post-Ceausescu Romania”: 406-408 Cererea pentru avort era atât de mare odată cu legalizarea sa, încât, pentru a face față, clinicile primeau de la asociații partenere instrumente destinate procedurilor de aspirație vacuum manuală (MVA) și electrică (EVA). Este estimat că spitalele făceau între 70 și 100 de avorturi pe zi în vara lui 1990 - cererea era la fel de ridicată ca în ianuarie 1990, când decretul intrase în funcție. Datele OMS arată că, în 1990, în România au avut loc 1 milion de avorturi, de trei ori mai multe decât nașteri. Unii doctori raportau că făceau până la 3 avorturi pentru o singură femeie în decursul unui an. Există așadar o legătură directă, în mentalul colectiv al românilor, între avort și libertate și de aici și ideea că orice interzicere, restricționare, sau incriminare a avortului va duce România înapoi în comunism.  Dar oare așa să fie? Libertatea este posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință, este starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat, libertatea înseamnă drepturi fundamentale recunoscute cetățenilor prin Constituție, drepturi de dezvoltare și liberă manifestare a personalității. Prin urmare, femeia, ca și celelalte ființe umane are dreptul să facă ce vrea cu trupul ei. Toate bune până aici. Pe de cealaltă parte, avortul este întreruperea intenționată și brutală a unei vieți aflate în deplină dezvoltare. Viața, așa cum a gândit-o și a conceput-o Dumnezeu, începe la concepție, când ia naștere o nouă celulă care are ADN propriu, lucru confirmat chiar și de embriologie, știința care se ocupă de dezvoltarea vieții umane de la concepție. Copilul nenăscut este o FIINȚĂ UMANĂ distinctă și cu același drept la viață și libertare ca a mamei.  Și aici intervine așa zisa dilemă. Pe de o parte, femeia are dreptul să decidă asupra propriului trup doar că în cazul unei sarcini, acest drept al femeii nu are trebui să anuleze dreptul la viață al copilului nenăscut, care este un TRUP DIFERIT în trupul femeii.  Bernard Nathanson, co fondatorul ligii naționale Americane pentru apărare drepturilor la avort, afirma spre sfârșitul carierei sale: “ De când cu tehnologia ultrasunetelor, putem privind la copilul nenăscut ca la un adevărat pacient. Acum pacientul este o persoană, nu doar un simplu țesut de carne fără viață. Încep să am îndoieli de natură etică legate de avort și acceptarea lui. “ Libertate fără responsabilitate nu există. Iar ca oameni liberi, avem responsabilitatea de ne întreba dacă nu cumva libertatea noastră încalcă drepturile altor ființe umane.  În cazul avortului, dreptul femeii nu ar trebuie să încalce dreptul la viață al copilului nenăscut, iar medicii, moașele, consilierii, psihologii, ar trebuie să facă tot posibilul pentru a proteja viața copilului nenăscut și a femeii însărcinate. Avortul nu a fost și nu va fi niciodată metodă contraceptivă pentru că avortul distruge ceva ce deja a fost CONCEPUT, mai exact, o nouă ființă umană! Avortul crează o cultură a morții. Avortul atacă demnitatea și dreptul la viață al unei ființe umane. Avortul accentuează și adâncește criza unei femei, dezvoltând sentimente de vinovăție, anxietate, depresie și teamă.